Există o frumusețe aparte în ritualuri. De la gesturile mărunte ale dimineții până la marile momente ale vieții, ele ne conectează cu trecutul și ne oferă un cadru pentru prezent. În fotografia de nuntă, aceste ritualuri pot fi o sursă de emoție pură — sau, din păcate, doar o scenă jucată din obligație.
Am fost martor, de prea multe ori, la dimineți de nuntă în care tradiția devine presiune. Mirele, înconjurat de rude, asistă la un bărbierit simbolic, în timp ce mireasa e „gătită” într-o cameră plină de agitație. Ce ar trebui să fie o celebrare intimă se transformă într-un spectacol grăbit, în care protagoniștii par mai preocupați să bifeze etape decât să le trăiască. Se citește pe chipuri o stânjeneală subtilă, o grabă, o dorință de a termina repede. Acolo nu este substanță. E doar formă.
Ca fotograf de nuntă, aleg să nu surprind momentele în care tensiunea eclipsează bucuria. Prefer spontaneitatea. Prefer gesturile mici, autentice: o privire furată, o mână care ajustează cravata celuilalt, un sărut pe furiș. Acestea sunt fragmentele care spun povestea reală. Ele nu pot fi regizate. Ele sunt dovada că iubirea se simte, nu se mimează.
Sunt un om cu rădăcini în Bucovina. Respect tradițiile românești, dar cred că adevărata tradiție e să-ți asculți inima. Să nu lași un program prestabilit — impus de trenduri sau de așteptări familiale — să-ți fure cele mai prețioase ore dintr-o zi care ar trebui să fie a voastră. Uneori, renunțarea la „așa se face” te apropie mai mult de ceea ce contează cu adevărat.
De ce nu ați alege un spațiu care vă inspiră? O pensiune cochetă, o cabană în natură, un hotel liniștit — un loc unde să vă pregătiți împreună, în tihnă, alături doar de părinți sau prieteni apropiați. Departe de camerele pline de stres și de scenarii impuse. Acolo, unde timpul devine o materie prețioasă, se nasc cele mai sincere emoții. Acolo se simte iubirea, nu se joacă.
Când mirii aleg să-și trăiască nunta după propriile reguli, fără să cedeze presiunilor exterioare, acolo apare bucuria autentică. Lacrimile nu sunt pentru cameră, ci pentru suflet. Și da, e nevoie de curaj. Curajul de a vorbi deschis cu părinții, de a le explica cu blândețe că această zi e despre voi. Nu e lipsă de respect — e maturitate. E asumare.
Ca fotograf, rolul meu nu este doar să documentez. Este să observ, să simt, să traduc în imagini libertatea voastră de a fi voi înșivă. Să creez fotografii care nu sunt „de lemn”, ci pline de viață, de energie, de sensibilitate. Imagini care vor rămâne mărturie peste ani — nu ale unei tradiții goale, ci ale unei iubiri trăite cu adevărat.
