De ce amintirile nu se păstrează în cloud, ci în priviri, gesturi și tăceri.
Trăim într-o epocă în care totul se salvează. În telefoane, în cloud, în foldere cu nume generice. Avem backup-uri, arhive, spații de stocare care promit că nimic nu se pierde. Și totuși, pierdem. Nu fișierele. Ci sensul. Emoția. Adevărul din spatele imaginilor.
Fotografia, în forma ei autentică, nu este despre stocare. E despre rezistență. Rezistența împotriva uitării, împotriva superficialului, împotriva trecerii timpului. Este o formă de a spune: „Asta a fost. Și merită să rămână.”
Când fotografiez o nuntă, nu mă gândesc la ce va arăta bine pe Instagram. Mă gândesc la ce va conta peste 20 de ani. La ce va face pe cineva să închidă ochii și să simtă din nou. La ce va rămâne când tot ce e decor va fi uitat. Pentru că rochia se păstrează în cutie, florile se ofilesc, playlistul se schimbă. Dar privirea aceea, gestul acela, tăcerea aceea — ele pot rămâne. Dacă sunt văzute. Dacă sunt păstrate.
Fotografia nu este un act estetic. Este un act de protejare. De conservare a ceea ce nu se poate repeta. Și asta cere mai mult decât tehnică. Cere prezență. Cere empatie. Cere capacitatea de a vedea ce nu se spune. De a simți ce nu se afișează. De a înțelege că frumusețea nu e în lumină, ci în vibrație.
În ziua nunții, sunt acolo cu aparatul. Dar mai ales, sunt acolo cu atenția. Cu răbdarea. Cu disponibilitatea de a fi martor, nu regizor. Nu intervin. Nu corectez. Nu impun. Doar observ. Și păstrez.
Pentru că fotografia bună nu vine din control. Vine din încredere. Și încrederea nu se cere. Se construiește. În felul în care vorbesc cu mirii. În felul în care îi ajut să respire când se simt copleșiți. În felul în care le spun că e ok să fie ei, nu versiunea ideală cerută de social media.
Am văzut miri care s-au relaxat abia după primul dans. Mirese care au zâmbit cu adevărat abia când au scăpat de presiunea rochiei. Cupluri care au fost cu adevărat împreună abia când au uitat că sunt privite. Și atunci, în acele momente, am făcut cele mai bune fotografii. Nu pentru că erau perfecte. Ci pentru că erau reale.
Fotografia ca formă de rezistență nu e despre a păstra ce este frumos. E despre a păstra ce este adevărat. Și adevărul nu se poate regiza. Se poate doar recunoaște. Și dacă reușesc să-l prind, am făcut mai mult decât o imagine. Am păstrat o parte din viață.
Poate că nu cauți un fotograf. Poate cauți pe cineva care să vadă ce contează. Să păstreze ce nu se mai poate repeta. Să fie acolo nu doar cu aparatul, ci cu sufletul. Și dacă e așa, atunci poate că ne vom înțelege.
